Numai o privire emancipată, fatalmente „infidelă”, poate activa expresivitatea textului, fie ea voluntară sau involuntară, textul devenind, printr-o succesiune de acte de trădare şi de manipulare, pretext de „desfătare”. O astfel de judecată, formulată în spiritul lui Eugen Negrici, implică o mulţime de consecinţe teoretice. Presupune desfacerea „contractului de lectură” şi renegocierea sa „în afara puterii” unidirecţionate (Barthes, Lecţia), boicotarea sensului, hărţuirea artisticităţii, interogarea agresivă a esteticului, porniri insurgente antihermeneutice, insurecţia împotriva totalitarei intenţionalităţi auctoriale etc. Odată cu lansarea cărţii Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii, Eugen Negrici ne oferă tot acest spectacol, într-o manieră postmodernă, fără precedent în critica noastră literară. „Suntem postmoderni, ce mama dracului!” (p. 245), afirmă criticul (din ipostaza de coautor), nu fără autoironie, dar fără resemnare, neaderând propriu-zis la „pluralismul valorilor” pe care s-a întemeiat acest concept, care este expresia democraţiei prin excelenţă, împinsă până la limitele sale anarhice. Eugen Negrici îşi face un alibi din condiţia postmodernă, „expresivitatea involuntară”, cheia de boltă a teoriei receptării pe care a început s-o clădească din cartea ce poartă ca denumire această sintagmă (apărută în 1977), putând fi considerată, la rându-i, drept un alibi, după cum sesizează Paul Cornea în Interpretare şi raţionalitate (p. 515).

Argumentele pentru o „sistematică” a lecturii înnoitoare pe care le aduce autorul Expresivităţii involuntare şi Emancipării privirii vin, în general, din zona poststructuralistă şi converg spre o teorie a receptării care pledează pentru eliberarea lecturii şi investirea lectorului în funcţia de coautor: „Dat fiind rolul excepţional al interpretului în procesul receptării, îl vom numi, adesea, coautor, în timp ce textul pe care acesta îl percepe înnoitor va purta şi numele de cotext. Şi, la drept vorbind, nu de puţine ori, nu de texte va fi vorba, ci de pretexte” (p. 19).

Demersul lui Eugen Negrici este unul postmodern prin excelenţă. Deşi scepticii, să nu spun ignoranţii, îi atribuie postmodernismului un soi de neseriozitate teoretică – probabil din cauza relativizărilor şi a aşa ziselor slăbiri conceptuale, în Occident situaţia a stat exact invers, constructele teoretice fiind cele care au impus ideea şi mitul unei noi paradigme, asimilând şi asociind curente, opere, tendinţe şi fenomene artistice în corpusul permeabil al conceptului de postmodernism. Eseistica postmodernă, incluzând aici critica literară, studiile culturale şi noile studii de filosofia culturii, ţine prim-planul editorial şi publicistic, bucurându-se de atenţie nu numai în mediile universitare, ci şi în rândul cititorilor medii, să le spunem aşa – pentru a-i distinge de cei profesionişti.

Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii este prima carte teoretică din spaţiul cultural românesc construită cu mijloace postmoderne, pe o ideatică postmodernă, într-o scriitură, de asemenea, postmodernă. Un prim semnal ar fi nervul avangardist, sugestiile dadaiste şi suprarealiste (Breton fiind în dese rânduri invocat sau citat) extrase din nebuloasa manifestărilor şi a manifestelor acestora, cvasiteoretice şi poetice deopotrivă. Nu este un simptom, ci o strategie postmodernă, fiindcă pe această cale Eugen Negrici ajunge la reflecţii precum: „E adevărat că literatura şi toate accesoriile ei au o lungă şi intimidantă tradiţie, pe care nu e uşor să o ignori, de la care nu e uşor să te abaţi. În spaţiul literaturii, refuncţionalizările spectaculoase de felul Urinoirului lui Duchamp sau al cutiilor Brillo (expuse de Andy Warhol) sunt greu de conceput” (p. 339). Teoreticianul recomandă, pentru sporul de expresivitate, întâmpinarea interpretativă a unor texte ready-made, existente în literatura veche, de pildă, sau în cultura de masă. Această disertaţie, care încapsulează relaţia dintre avangardă şi postmodernism, prin prisma întrebuinţării obiectelor ready-made, îi oferă posibilitatea teoreticianului să preia una dintre sugestiile fundamentale care vizează (re)definirea artei: „În ceea ce ne priveşte, ne atrage punctul de vedere al lui Nelson Goodman, care susţine, în spirit franc funcţionalist, că adevărata problemă nu este «care obiecte sunt opere de artă», ci când un obiect funcţionează ca operă de artă (...). [Acesta] devine operă de artă atunci şi numai atunci când funcţionează ca simbol, adică atunci când, de pildă, e expusă într-un muzeu. Cu alte cuvinte, opera de artă este dependentă de persoanele care o fac să funcţioneze ca operă de artă, de intenţiile «utilizatorilor»” (pp. 339-340). Colportată în teoria istoriei literare, ideea prinde următorul contur: „Istoria literară e un loc de «expunere» similar muzeului sau albumului de artă. Textele supuse refuncţionalizării aşteaptă, încă, circumstanţe favorabile şi gestul decis al unor istorici de prestigiu spre a fi admise în spaţiul canonic al literaturii române” (p. 340)

Eugen Negrici îşi confirmă şi legitimează postmodern teoria expresivităţii involuntare, dovedind că raza acesteia de acţiuni cuprinde atât texte vechi, din perioada premodernă a literaturii române, cât şi fenomene circumscrise Kitsch-ului sau Pop Art-ului. Cred că acesta este şi motivul pentru care face recurs în repetate rânduri la analizele din cartea Expresivitatea involuntară, inserând ample fragmente, procedeu, de asemenea, postmodern.

Probabil ar fi trebuit să încep cu pilonii teoretici ai cărţii, cu ipotezele şi premisele sale, însă cred că este mai important să evidenţiez inovaţia şi mutaţia pe care şi-a asumat-o Eugen Negrici scriind această carte. Acest itinerariu teoretic, care sper că va avea consecinţe majore în modul în care este gândit textul în cultura română, este realizat în baza unor disjuncţii, decupaje, substituţii şi reducţii foucauldiene (teoretizate şi practicate de filosoful francez mai ales în Arheologia cunoaşterii): „Termenii de estetică şi de artă ar trebui, dacă nu aboliţi, măcar ignoraţi. La fel, întreaga aparatură şi instrumentarul imens născute din teoria artei şi de estetică” (p. 28). Cea mai importantă mutaţie pe care o propune Eugen Negrici este cea de la artisticitate la expresivitate, fiindcă „expresiv, în stilistică, e tot ce personalizează discursul (sau obiectul), îl abate (îl derutează) de la folosirea lui obişnuită, de la statutul lui «comunicativ»” (p. 30). Întreaga carte poate fi citită ca o suită de consecinţe a acestei substituţii. Aplicaţiile dovedesc fiabilitatea sugestiilor oferite şi rolul metodic pe care acesta îl pot juca din momentul în care este conştientizată pe deplin înnoirea care ne este propusă: „Expresivul precede şi, cu ajutorul nostru, poate moşteni artisticul. Viaţa obiectului artistic depinde de puterea interpretului-coautor de a descoperi elemente din afara intenţiei, de a scoate obiectul din limitele lui obiectuale, temporale, de specie, de curent, reclasându-l, nălucindu-l altfel. (...) «Pluralitatea» poate fi «trăită» mai ales acolo unde e sigur că ai provocat tensiuni semantice (...)” (p. 29).

Pe fondul acestor constatări, este schimbat un întreg instrumentar metodologic, dislocată condiţia epistemologică a esteticii, fiind realizat, totodată, un upgrade necesar la teoriile receptării. Refuncţionalizarea textelor fusese practicată de avangardiştii şi de optzecişti români în poezie şi în proză, prin realizarea de colaje sau prin preluarea efectivă a unor texte ready-made, pentru a rămâne în terminologia cărţii, însă n-a fost teoretizată propriu-zis până acum, cel puţin nu în acest mod.

Eugen Negrici continuă, prin Emanciparea privirii, programul de identificare, descoperire şi inventare a mijloacelor prin care să încetinească şi să scoată „intrarea în doxă”, „să amâne tipizarea şi stereotipizarea”, să evadeze din „această lume de cazuri identice” (Nietzsche). Acest lucru presupune, în primul rând, dezrobirea de intenţionalitatea autorului. El consideră că numai pe o astfel de premisă mai pot fi scrise istoriile literare, „istoriile literare întemeiate pe intenţia artistică a autorilor şi nu pe efectul textelor lor sunt moarte” (p. 339). Pentru o astfel de reconsiderare este nevoie, însă, de o conştientizare a faptului că obiectul istoriei literare nu este literatura, ci literaritatea.

Receptiv pe deplin şi în chip creativ la acest demers, temeinic reluat în majoritatea cărţilor lui Eugen Negrici, nu putea fi decât un autor cu o conştiinţă literară comparabilă cu cea a teoreticianului, anume Mircea Ivănescu. Autorul de Poeme vechi, nouă (1989) îi dedică lui Eugen Negrici, în volumul amintit, un poem numit nu e obligatoriu ca stările şi sentimentele să aparţină eului creator, în care caută o ieşire din sistematizare şi din doxă, printr-o „reacţie instinctivă”, după cum îl avertizează pe critic în primul vers, prin transcrierea sa exactă şi minuţioasă până la epuizarea unei întâmplări sau a unei mişcări. Poate părea un refuz al interpretării reflectarea totală a fiecărui gest, însă finalul relevă cum poetul caută intenţionat comuniunea propriu-zisă cu lectorul: „mâinile ei umede peste faţa mea – dimineaţa aceea, împingând-o/ eu printre case de lemn, undeva sus pe munte, numai în cărţi vrăjit,/ vrajă fără putere – ajung s-o cunosc acum, cu vorbe pe care i le dau lui,/ şi el citeşte, surâde – le cântăreşte –”. Aşadar, intenţia autorului se loveşte de surâsul receptorului, iar vrajă fără putere nu este deloc întâmplător invocată, fiindcă poetul realizează transferul responsabilităţii expresive asupra lectorului său, conştient de infidelitatea acestuia, care-i arătase capcanele şi riscurile încremenirii în literatură.

Emanciparea privirii. Despre avantajele infidelităţii este cartea prin care trebuie să înceapă (re)educarea lectorului contemporan român (al consumatorului de artă în genere), fie el profesionist sau amator.